Arhive lunare: Martie 2016

Motricitatea – Caracteristicile motricităţii la vârstele şcolarităţii (II)

header mobilitate 814x141Studierea motricităţii omului datează din cele mai vechi timpuri. În veacul al doilea al primului mileniu, Galenus a împărţit mişcările în mişcări active, pasive şi mixte.

În anul 1920, Marc Bellin du Coteau, face prima clasificare aproape completă a capacităţilor fundamentale ce constituie valoarea fizică a mişcărilor: viteza, coordonarea, rezistenţa şi forţa, clasificare încă folosită foarte des şi azi de către teoreticieni chiar dacă au intervenit şi alte concepţii (citat adaptat după Gloria şi Bogdan Raţă).

De-a lungul timpului, aceste însuşiri au purtat şi poartă diferite denumiri în concordanţă cu concepţiile respective. Prima noţiune a însuşirilor organismului în activitatea sportivă a fost cea de calităţi fizice.

Calităţile fizice sunt înţelese ca fiind «proprietăţi ale activităţii neuromusculare». Evoluţia activităţii motrice şi mai ales a ştiinţei sportului au dus la înlocuirea unor termeni vechi cu alţii noi care să cuprindă mai multe aspecte ale domeniului respectiv. Noţiunea de calitate fizică este sinonimă cu noţiunea de calitate motrică, capacitate motrică, capacitate fizică, capacitate psihometrică şi mai recent, aptitudine motrică.

Numeroase clasificări ale calităţilor motrice au ca principiu împărţirea sistematică a acestora în funcţie de apartenenţa categorială. Motricitatea defineşte totalitatea actelor motrice efectuate de om pentru întreţinerea relaţiilor sale cu mediul natural şi social, inclusiv prin efectuarea deprinderior specifice unor discipline sportive. Psihomotricitatea este cea care studiazǎ mişcǎrile umane, adicǎ mişcarea asociatǎ minţii, din moment ce oamenii nu se mişcǎ din instinct ci cu un scop determinat. Psihomotricitatea este un mod general de educaţie care utilizeazǎ mişcarea umanǎ în toate formele sale, mod care este orientat spre satisfacerea necesitǎţilor copiilor. De asemenea, indicǎ o metodǎ de pedagogie activǎ din moment ce utilizeazǎ activitǎţi progresive pentru a dobândi o dezvoltare semnificativǎ a capacitǎţilor individului. Dezvoltarea motricǎ favorizeazǎ apariţia activitǎţii mentale specific umane (atenţia, limbajul etc.).

Psihomotricitatea ca şi instrument educativ permite promovarea încrederii şi a securitǎţii în rândul copiilor, precum şi valorificarea succeselor, care stimuleazǎ realizarea de noi activitǎţi. Aceasta permite copilului sǎ-şi dezvolte plǎcerea pentru urmǎrirea propriilor mişcǎri ale corpului; se poate descoperi mişcarea intenţionatǎ cu o funcţionalitate care implicǎ urmǎrirea spaţiului exterior, proiectandu-l în interior şi ştiind astfel sǎ se mişte în el.

Aşa se dezvoltǎ într-o mare mǎsurǎ schema corporalǎ, spaţiile şi timpul, relaţiile cu obiectele, acţiuni, reacţii, orientare şi organizare în spaţiu şi timp.

Practica psihomotricitǎţii se dedicǎ indivizilor sǎnǎtoşi în cadrul şcolii normale, lucrând cu grupuri într-un mediu propice elementelor care stimuleazǎ dezvoltarea începând cu motricitatea şi jocul. Permite copilului încǎ de la o vârstǎ fragedǎ sǎ ia cunoştinţǎ cu propriul corp, dezvoltându-şi calitǎţile perceptiv motrice, manifestându-şi simţurile. În primii ani de viaţǎ, psihomotricitatea joacǎ un rol foarte important pentru cǎ influenţeazǎ dezvoltarea intelectualǎ, afectivǎ şi socialǎ a copilului favorizându-i astfel relaţionarea cu mediul înconjurǎtor şi luând în calcul diferenţele individuale, necesitǎţile şi interesele copiilor. Psihomotricitatea favorizeazǎ sǎnǎtatea fizicǎ şi psihicǎ a copilului şi-l ajutǎ sǎ domine într-o formǎ sau manierǎ sǎnǎtoasǎ mişcarea corporalǎ, îmbunǎtǎţindu-i astfel relaţia şi comunicarea cu lumea ce-l înconjoarǎ.

Doru Claudiu Emil – Kinetoterapeut

Fundația Serviciilor Sociale Bethany

Bibliografie:

  1. Bota, A. (1996) Teoria activităţilor motrice, Ed. Didactică şi pedagogică, R.A., Bucureşti.
  2. Horghidan, V., (1998) Problematica psihomotricităţii, Editura ANEFS, Bucureşti
  3. Revista de Investigación Educativa, 2000, Vol. 18, n.º 1, págs. 47-68-Diseno de escalas para la evaluacion de la habilidad motriz de salto para la educacion fisica en educacion primaria Francisco Javier Castejón Oliva Universidad Complutense de Madrid

Proiectul „Mobilitate în comunitate” este finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România. Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009 – 2014. Pentru informaţii oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesaţi www.eeagrants.org .

footer

Motricitatea – Caracteristicile motricităţii la vârstele şcolarităţii (I)

header mobilitate 814x141
Fǎrǎ îndoialǎ, mişcarea face parte din viaţa noastrǎ cotidianǎ. Încǎ de când ne naştem şi pe parcursul evoluţiei noastre totul este supus mişcǎrii.

Primele mişcǎri sunt cele din viaţa uterinǎ şi continuǎ dezvoltându-se de-a lungul vieţii. Primii paşi, primele lovituri cu piciorul, primele lovituri cu mingea sunt generate de mişcare. Mişcarea reprezintǎ “viaţa”, tot ceea ce ne înconjoarǎ este în plinǎ mişcare şi în plinǎ evoluţie.

De-a lungul timpului, omenirea, sau mai bine spus omul, s-a dezvoltat prin intermediul mişcǎrii, a efortului depus pentru întreţinerea cu mediul natural şi social.

Şi totuşi, din pǎcate în zilele noastre mişcarea o putem considera un “lux”, în sensul cǎ nimeni nu are timp sǎ o facǎ tocmai din cauza tehnologiei care ne stǎpâneşte viața, rezumându-ne la câteva manevre stereotipe: a apǎsa pe butoane, a connecta manetele. În ziua de azi circulǎm cu maşina, cu mijloacele de transport în comun, cu ceea ce ne este mai ușor sau mai comod, în defavoarea efortului corporal, a mișcǎrii propriu-zise. Este adevǎrat cǎ trǎim în secolul vitezei şi cǎ îndatoririle zilnice nu ne permit acest lucru, dar oare este adevǎrat? Chiar nu mai reuşim sǎ facem mişcare, deşi ne-am dori? Sau oare primeazǎ pur şi simplu comoditatea, aceastǎ falsǎ credinţǎ cǎ efectiv nu mai avem timp sǎ facem şi mişcare. Sau poate amǎgirea cǎ o vom face cu altǎ ocazie, sau numai atunci când ne îngrǎşǎm sau cine ştie poate niciodatǎ.

Şi totuşi de ce suntem înconjuraţi de atâtea sǎli de sport, de atâtea emisiuni şi spoturi publicitare care încurajeazǎ mişcarea şi tot ceea ce ţine de dezvoltarea sǎnǎtoasǎ? Oare la ce se referǎ proverbul acela “Minte sǎnǎtoasǎ, în corp sǎnǎtos”? O fi un proverb aşa oarecare, fǎrǎ nici un pic de legǎturǎ cu viaţa omului în general? Nu sunt întâmplǎtoare nici proverbul, nici sǎlile de sport şi nici emisiunile, spoturile sau sfaturile oferite de media, în vederea practicǎrii mişcǎrii. Avem nevoie de mişcare pentru o dezvoltare cât mai sǎnǎtoasǎ a minții şi a corpului, cât şi pentru o viaţǎ echilibratǎ.

Ce este de fapt mişcarea? Cǎrei legi se supune ea? Cine a inventat-o? Cum reuşim sǎ ne deplasǎm dintr-un loc spre un altul? De ce unii se mişcǎ mai greoi decât alţii? De ce ne ajutǎ mişcarea, sau mai bine spus cum ne ajutǎ ea? Ce ne motiveazǎ sǎ ne mişcǎm?

Sunt întrebǎri ale cǎror rǎspunsuri voi încerca sǎ le comentez în rândurile ce vor urma.

 Doru Claudiu Emil – Kinetoterapeut 

Fundația Serviciilor Sociale Bethany

 

Proiectul „Mobilitate în comunitate” este finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România. Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009 – 2014. Pentru informaţii oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesaţi www.eeagrants.org  

footer

Jocul la copii

header mobilitate 814x141

Jocul este foarte important în copilǎrie, fiind vǎzut ca un mijloc de formare a personalitǎţii copilului şi de a-l învǎţa pe acesta într-un mod experimental relaţia cu societatea, de a rezolva probleme şi situaţii conflictuale. Toate jocurile, indiferent cǎ sunt pentru copii sau pentru adulţi reprezintǎ modele de situaţii conflictuale şi cooperante, pe care le putem descoperi cu frecvenţǎ în lumea realǎ.

În limbajul comun un joc este o activitate de petrecere a timpului liber, însǎ acestǎ definiţie este foarte generalǎ, cu o sferǎ largǎ de înţelesuri, putem spune. Pentru a putea sǎ explicǎm mai bine noţiunea de joc este important sǎ facem o delimitare a categoriilor de jocuri. Aşadar putem vorbi în primul rand de jocurile de masǎ (ex. Monopoli), apoi jocurile de cǎrţi, jocurile video şi în cele din urmǎ jocurile sportive care se desfǎsoarǎ pe un teren. Toate acestea fac parte din marea familie a jocului pentru cǎ aşa cum spunea Aristotel, trebuie sǎ aibǎ ceva în comun din moment ce au primit acelaşi nume, acela de joc. Jocul a existat dintotdeauna şi sǎ-l definești nu e uşor. Pentru copil, jocul este o formă de activitate cu multiple implicaţii psihologice şi pedagogice care contribuie la informarea şi formarea lui ca om; prin intermediul  jocului se  pune în mişcare toată fiinţa copilului, i se dezvoltǎ gândirea, voinţa fantezia. Sunt copii cǎrora le lipseşte posibilitatea de a se juca, fie din cauză că nu au cu cine, fie din cauză că nu sunt obişnuiţi. Jocul oferă copiilor condiţii inepuizabile de impresii care contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor despre lume şi viaţă, formează şi dezvoltă în mod direct capacităţi observative, iar în mod indirect jocul creează o mai mare antrenare, competenţă, deprinderi active, măreşte capacitatea de înţelegere a situaţiilor complexe, creează capacităţi de reţinere, dar şi de dozare a forţelor fizice şi spirituale, dezvoltă caractere, deprinderi, înclinaţii, aspiraţii.

Ceva specific jocului o reprezintǎ activitatea în colectiv, cu toate avantajele ce decurg din valorificarea ei în cadrul procesului instructiv-educativ, jocul presupunând cooperare, colaborare. Jocul permite manifestarea iniţiativei şi independenţei în acţiuni şi manifestate în rezolvarea unor situaţii de joc. Acestea devin posibile numai în situaţia în care persoana are un minimum de deprinderi, calităţi motrice suficient dezvoltate şi a fost instruită să acţioneze în limitele unor reguli.

Cele mai multe definiţii susţin faptul că jocul este o activitate specifică copilăriei sau procesului de formare şi de dezvoltare a fiinţei umane. S-a remarcat însǎ că, de fapt, omului îi place sǎ se joace pe toată durata vieţii. Din copilărie până la bătrâneţe omul se joacă în permanenţă din diverse motive: trebuinţe, porniri, nevoi, care îl împing spre diverse acţiuni.

În definirea noţiunilor de joc şi de joc sportiv specialiştii români şi-au adus aportul, astfel că în  lucrarea “Terminologia educaţiei fizice şi sportului” termenii amintiţi sunt definiţi astfel:
“Jocul este o activitate complexă, predominant motrică şi emoţională, desfăşurată spontan după regulile prestabilite, în scop recreativ, sportiv şi totodată de adaptare la realitatea socială.
Jocul sportiv este un complex de exerciţii fizice practicate sub formă de joc cu un anumit obiect (minge, puc etc.) având dimensiuni specifice, prin care două echipe sau doi adversari se întrec conform unor reguli de organizare şi desfăşurare”.

De asemenea în lucrarea cu același nume se mai precizează că practicarea jocurilor sportive urmăreşte realizarea sarcinilor educaţiei fizice (în care caz devine mijloc al acesteia), realizarea de performanţe sportive (în care caz devine formă de întrecere şi spectacol sportiv), precum şi mijloc de recreere a celor care îl practică în afara formelor de organizare menţionate mai sus.

Doru Claudiu Emil – Kinetoterapeut

Fundația Serviciilor Sociale Bethany

Bibliografie:

  1. Chiriţă, G. (1983) Educaţia prin jocuri de mişcare, Ed. Sport-Turism, Bucureşti;
  2. Rafael M. Acero, Carlos Lago Peñas. Para citar este artículo en su publicación original: Acero, Rafael Martín; Lago Peñas, Carlos. Acerca de una Teoría de los Juegos Deportivos Colectivos. Justificación Epistemológica (RED) Revista de Entrenamiento Deportivo. España

Proiectul „Mobilitate în comunitate” este finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România. Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009 – 2014. Pentru informaţii oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesaţi www.eeagrants.org  

footer

Școala incluzivă – de ce avem nevoie de ea?

header mobilitate 814x141

Dreptul la o educaţie incluzivă implică posibilitatea ca toţi copiii, indiferent de sex sau vârstă, indiferent de condiţia pe care o au sau de gradul de deficienţă, să înveţe împreună, în cadrul aceleaşi şcoli comune. Copilul are dreptul de a primi o educaţie care să-i permită dezvoltarea în condiţii nedicriminatorii a aptitudinilor şi personalităţii sale (Art.47.1, Legea 272/2004).

Ideea educaţiei integrate a apărut ca o reacţie firească a societăţii la obligaţia acesteia de a asigura cadrul necesar şi condiţiile impuse de specificul educaţiei persoanelor cu cerinţe educative speciale.

Anii ‘80-’90 s-au dovedit a fi foarte importanţi pentru literatura specifică educaţiei integrate, materializată în lucrări de certă valoare. Un obiectiv important al şcolii incluzive îl constituie sprijinul acordat pentru menţinerea în familie a tuturor copiilor, dându-se posibilitatea să meargă la aceeaşi şcoală cu copiii obişnuiţi.

Pentru un copil de vârstă şcolară, cea mai importantă experientă culturală care îi va permite o dezvoltare pe toate planurile o reprezintă şcoala, în incinta căreia se formează ca om, stabileşte relaţii cu cei de aceeaşi vârstă, învaţă ce înseamnă respectul şi cum să îi ajuţi pe ceilalţi. Şcoala integrată este acea şcoală care admite şi cuprinde în efectivele sale, educabili de mare diversitate, între care şi pe cei cu nevoi speciale, cărora se străduieşte şi reuşeşte să le indentifice şi satisfacă cerintele educative speciale. Există foarte multe argumente care fac din şcoală principala formă a integrării personelor cu cerinţe educative speciale, în societate, pentru că integrarea reprezintă de fapt viaţa trăită firesc, iar şcoala face parte din existenţa fiecărui individ. Astfel elevul cu nevoi speciale simte că este acceptat fară nici o condiţie ce către ceilalţi copii, simte că face parte dintr-un grup, că aparţine unei comunităţi, că împărtăşeşte ce este bine şi rău deopotrivă cu ceilalţi colegi ai săi.(Carasa N., Art. Integracion escolar ).

Şcoala trebuie să reprezinte o comunitate educativă deschisă, în care să participe, să interacţioneze şi să coopereze toate elementele necesare dezvoltării. Modelul şcolii trebuie să fie centrat pe copil, să se orienteze către acesta în aşa fel încât să îi ofere alternative individuale adecvate.

Fenomenul educaţiei integrate este unul dintre fenomenele sociale, psihlogice şi educative de actualitate şi de mare interes pentru că fără îndoială persoanele cu cerinţe educative speciale au dreptul la educaţie.

Datorită faptului că numărul de persoane cu dizabilităţi se estimează la 500-600 de milioane dintre care între 120-150 de milioane sunt copii, 80%-90% dintre ei trăind în sărăcie, iar un procent de 15%-20% dintre toţi elevii, îl reprezintă cei cu cerinţe educative speciale, preocuparea de a le oferi drepturi egale tuturor este pe zi ce trece tot mai mare.(Jonson, Ture, pag.11)

Tocmai din acest motiv conceptul de educaţie incluzivă se regăseşte în paragraful 1 al articolului 13 din Pactul Internaţional al Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale, în articolele 23 şi 29 ale Convenţiei privind Drepturile Copilului şi printre altele în Declaraţia de la Salamanca aprobată în anul 1994 în cadrul Conferinţei Mondiale pe tema necesităţilor educative speciale.

Educaţia integrată, susţinută ştiinţific şi practic de propriile elaborări teoretice şi aplicative presupune ansamblul de strategii, metode şi practici educative pentru integrarea copiilor cu cerinţe educative speciale în şcoala de masă, respectiv pentru a se asigura nu doar climatul dar şi procesualitatea reală, favorabilă şi dezvoltării armonioase şi echilibrate a personalităţii lor.

Doru Gabriela – Psihopedagog

Fundația Serviciilor Sociale Bethany

Bibliografie:

  1. Carasa N.( 2004) Integracion escolar, articulo nr.17, pag. 3
  2. Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 privind Protecţia şi Promovarea Drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial
  3. Gherguţ A.(2006) Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, EdituraPolirom, Iaşi
  4. Godrey C.(2007) Parteneriat şcoală-familie-comunitate, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

Proiectul „Mobilitate în comunitate” este finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România. Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009 – 2014. Pentru informaţii oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesaţi www.eeagrants.org  

footer