Arhive lunare: Octombrie 2015

Reacţia la traumă şi strategiile de coping ale copilului

 header mobilitate 814x141

Strategiile de supraviețuire și stăpânire a situației reprezintă modalitatea copilului de a face față situației de maltratare, de a se apăra atât împotriva propriilor sentimente, cât și a mediului înconjurător. Cu ajutorul acestor strategii, el își asigură un anumit control asupra situației sau, în cel mai rău caz, o iluzie a controlării situației.

Lazarus (1996) introduce termenul de coping în limbajul științific pentru a descrie strategiile de supraviețuire și care reprezintă “ansamblul eforturilor cognitive și comportamentale destinate controlării, reducerii sau tolerării exigențelor interne și externe care amenință sau depășesc resursele unui individ” (Lazarus și Folkman, 1994, 1998, apud. Irimescu G., 2006) și este “procesul activ prin care individual, grație autoaprecierii propriei activități, a motivațiilor sale, face față unei situații stresante și reușește să o controleze” (Bloch et. al., 1991, apud. Irimescu G., 2006).

Mai mult, mecanismele de coping constituie moduri de rezolvare a problemelor generale ale vieții în maniere diferite: căutarea de informații, rezolvarea rațională a problemei, căutarea sprijinului social, reevaluarea pozitivă a situației, fuga-evitarea, distanțarea sau minimalizarea amenințărilor, recurgerea la gândirea magică, autoacuzarea, exprimarea afectelor, reprimarea afectelor, spiritul combativ sau acceptarea confruntării, stăpanirea de sine (Chirban, John T., 2005).  Prin urmare, strategiile de supraviețuire sau coping-ul poate fi centrat pe: emoție (vizează  reglarea tulburărilor emoționale), pe problemă (vizează gestionarea problemei aflată la originea subiectului), pe tehnici de evitare prin strategii pasive (fugă, refuz, resemnare etc. ce permit subiectului să reducă tensiunea emoțională), prin strategii active (căutarea informației, susținere socială etc.) ce permit subiectului să înfrunte situația pentru a rezolva (Ionescu, Jacquet, Lhote, 2003, apud. Irimescu G., 2006).

Ca o primă strategie de supraviețuire menționăm percepția împrejurimilor. În acest caz, copilul va dezvolta sentimente de încredere sau neîncredere faţă de mediu în funcţie de modul în care nevoile sale de bază, cele emoţionale precum şi cele fizice sunt sau nu satisfăcute.

Copilul care este expus maltratării în timpul primilor ani ai vieţii, va dezvolta un ataşament nesigur faţă de părinţi şi va avea dificultăţi în stabilirea încrederii în ceilalţi. Pe măsură ce va creşte, îşi va crea o imagine negativă atât despre lume cât şi despre sine. El va interpreta şi percepe mediul în baza experienţelor trăite în propriul cămin.

Așadar, situaţiile de maltratare sunt caracterizate printr-o satisfacere inadecvată a nevoilor. Insatisfacerea nevoilor creează probleme de dependenţă. Această dependenţă este foarte pronunţată la copiii aflaţi în situaţii dificile. Problemele de dependenţă se dezvăluie cel mai adesea în două moduri diferite: o dependenţă deschisă şi o dependenţă defensivă.

Dependenţa deschisă se poate manifesta ca o tendinţă constantă spre contacte fizice, comportament de căutare a atenţiei, preocupare pentru controlul şi stăpânirea altora, încercări permanente de a mulţumi şi de a fi acceptat de către părinţi şi de alţi adulţi. Pe de altă parte, copilul poate prezenta o dependenţă defensivă, o independenţă excesivă şi o retragere emoţională, atât faţă de părinţi cât şi faţă de alţi adulţi. Această dependenţă defensivă se poate prezenta ca o atitudine rece şi dificilă în care copilul pare să se poarte ca şi cum nu i-ar păsa de nimeni.

Mai mult, anxietatea şi agresivitatea copiilor aflaţi în situaţii de maltratare pot fi adesea copleşitoare. Aceşti copii îşi trăiesc anxietatea în situaţii concrete de abuz şi sunt anxioşi în legătură cu noile situaţii abuzive ce pot apărea în viitor, anxietate ce poate deveni cronică. Ei fac faţă sentimentelor lor în moduri diferite. Dacă starea de anxietate este copleşitoare, copilul se poate apăra alungându-şi propriile trăiri şi redefinind situaţia în care se află. Agresivitatea înseamnă pentru mulţi cea mai bună metodă de apărare şi mulţi dintre ei au învăţat acasă cum să se descurce în situaţii problematice, fiind agresivi. Violenţa dă naştere la violenţă. Mulţi dintre copii vor sări iute la bătaie când se vor simţi ameninţaţi de către un adult sau de către un copil.

Studiile binecunoscutei autoare Alice Miller (1980) arată foarte clar cum vom ajunge să „culegem” violenţa care a fost semănată atunci când copiii au fost expuşi la violenţă. Poate fi vorba, fie despre pedeapsa conştientă şi planificată ca o parte a disciplinării copiilor, fie reacţiile impulsive ale unor adulţi suprasolicitaţi sau imaturi. Chiar dacă ceilalţi adulţi care vin în contact cu copilul crescut în mediul violent, nu au un comportament neapărat ameninţător, copilul îi va percepe ca pe o ameninţare.

Simona Sava

Logoped – Fundația Serviciilor Sociale Bethany

Bibliografie:

Irimescu G., 2006, Protecţia socială a copilului abuzat, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi

Chirban, John T., 2005, Coping in Youth în Encyclopedia of Religious and Spiritual Development (http://www.sage-ereference.com/religion/Article_n54.html).

Proiectul „Mobilitate în comunitate” este finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România. Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009 – 2014. Pentru informaţii oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesaţi www.eeagrants.org  

footer

Stima de sine

header mobilitate 814x141Stima de sine exprimă modalitatea simplă de a ne respecta pe noi inşine, de a ne simţi demni de sentimente pozitive şi de dragoste, dar mai ales să ne valorizăm suficient de mult pentru a putea avea încredere în forţele proprii atunci când ne angajăm în atingerea unor ţeluri importante pentru noi.

În lucrarea lui Audry C.M. se menţionează că stima de sine se află într-o continuă  interdependenţă cu relaţiile pe care le deţinem cu ceilalţi. Astfel atenţia, aprecierile şi solicitările din partea acestora constituie nişte mediatori indispensabili în formarea conştiinţei de sine. O altă idee importantă şi demnă de menţionat este faptul că în copilărie familia ocupă un rol deosebit în crearea şi construirea stimei de sine, întrucât familia declanşează procesul relevării sinelui, ca odată ajunşi  la maturitate relaţiile afective ne vor permite să ne cunoaştem mai bine si să ne autodezvăluim.

Stima de sine şi iubirea de sine

Autorii Lelord F., Andre C. doresc să diferenţieze termenul de stimă de  sine care ne duce cu gândul la o evaluarea constructivă, faţă de iubirea de sine care nu întâmpină nici o restricţie. Individul se iubeşte în pofida defectelor şi limitelor, a eşecurilor şi înfrângerilor asta pentru că în interiorul nostru ne considerăm demni de iubire şi respect. Această iubire de sine „necondiţionată” nu depinde de performanţele sau succesele noastre în viată, ci se explică prin faptul că ea ne oferă rezistenţa la obstacolele întampinate şi ajută la reabilitarea individului după ce a suferit un eşec. Iubirea de sine depinde în cea mai mare parte de dragostea pe care familia o oferă atunci când suntem copii asta indiferent de acţiunile pe care le interprindem.

Un alt termen care face parte din componenţa, stima de sine, este concepţia de sine. Astfel, părerea pe care o avem despre propria persoana, despre defectele şi calitaţile noastre reprezintă al doilea stâlp  al stimei de sine, primul fiind întruchipat de iubirea de sine. În acest caz nu se apreciază a fi importantă realitatea lucrurilor sau cunoaşterea de sine ci mai importantă se dovedeşte a fi convingerea pe care o avem de a fi deţinători de calitaţi şi defecte de posibilitaţi şi limite. În acest caz apare subiectivitatea individului care este un fenomen dificil de observat şi de înteles. Termenul de concepţie de sine provine în cea mai mare parte din mediul familial, însă de cele mai multe ori şi produsul  proiectelor pe care membrii familiei le crează sau le aşteaptă de la noi.

Încrederea în sine este a treia componentă a stimei de sine sau al treilea stâlp care alcătuieşte acest concept. De multe ori încrederea în sine este confundată cu stima de sine însă prima este destinată în special actelor noastre. A avea încredere în tine înseamnă  a considera că eşti capabil să te angajezi într-o acţiune importantă  într-o manieră pozitivă şi adecvată. Prin urmare, încrederea în sine este mult mai uşor de identificat decât celelalte componente, aceasta se reliefează în principal în acţiunile în care există o miză, putând fi prin urmare urmărite reacţiile individului în funcţie de situaţia noua şi neprevazută. Se poate considera că încrederea de sine are o mai puţină relevanţă sau importanţă decât iubirea de sine şi concepţia de sine însă rolul ei este primordial în masura în care stima de sine are nevoie de fapte pentru a se menţine şi a se dezvolta. Încrederea de sine de cele mai multe ori provine din diverse surse cum ar fi sfaturile şi concepţiile părinţilor, educaţia care ne-a fost atribuită de-a lungul vieţii în ceea ce priveşte înfruntarea momentelor dificile chiar şi dintr-o conversaţie simplă din care copilul extrage şi judecă mai mult faptele decât vorbele (Lelord, F., Andre C., 1999).

Potrivit lucrării lui Lelord F., Andre C.  între cele trei componente ale stimei de sine există în general legături de interdependenţa în sensul că iubirea de sine care porneşte de la premisa că individul trebuie să se respecte indiferent de ceea ce i se întâmplă, să asculte de nevoile şi aspiraţiile sale, vor facilita indubitabil o concepţie despre sine pozitiva mai precis, a crede în capacitaţile sale, a se proiecta în viitor, care la râdul său influenţeaza favorabil încrederea în sine în sensul că persoana este capabilă să acţioneze fără teamă de eşec şi de judecata altuia.

  Iubirea de sine Concepţia despre  sine  Încrederea în sine
Origini Calitatea şi coerenţa hranei afective primită de copil. Expectaţii, proiecte şi proiecţii ale părinţilor asupra copiilor. Învăţarea regulilor de acţiune (a îndrăzni,a persevera)
Beneficii Stabilitate afectivă, relaţii deschise cu ceilalţi, rezistenţă la critică. Ambiţi şi proiecte pe care încercăm să la realizăm, rezistenţă la obstacole. Acţiuni cotidiene facile, rezistenţă la eşecuri.
Consecinţele în cazul absenţei  Îndoieli asupra capacitatii de a fi apreciat(ă) de ceilalti, imagine de sine mediocră, chiar şi în cazul reuşitei materiale. Lipsă de curaj în alegerile existenţiale, conformism. Inhibiţii, ezitări,     abandonuri, lipsa perseverenţei

Simona Sava

Logoped – Fundația Serviciilor Sociale Bethany

Bibliografie:

Aubry, C., 2005, Ghidul îndrăgostitului, Editura Trei, Bucureşti.

Lelord, F., Andre C., 2003, Cum să te iubeşti pe tine însuţi pentru a te înţelege mai bine cu ceilalţi, Editura Trei, Bucureşti.

Proiectul „Mobilitate în comunitate” este finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România. Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009 – 2014. Pentru informaţii oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesaţi www.eeagrants.org  

footer